Sunt aproximativ 3 ani de cand imi doresc sa particip la "Prima Evadare" si, daca in fiecare an am amanat asta datorita ploii si povestilor despre "marea noroiala", anul asta am zis ca gata, o fac si pe asta.
A plouat toata saptamana dinaintea concursului iar eu am reusit si sa racesc in aceasta minunata "toamna" de mai 2019. Ideea este ca am stiut in ce ma bag si tot ce mi-am propus a fost sa termin cursa in 5 ore fara sa ma accidentez.
Am iesit de doua ori cu bicicleta anul asta, dar am avut iesiri constante la alergat aproximativ cate 10km de doua ori pe saptamana.
De ce m-am inscris? In primul rand pentru elicopter! Doamne, cand vedeam in anii trecuti cum zboara elicopterul ala, ca in filme, pe deasupra participantilor, am zis ca este ceva de organizare plus ca stiam organizarea de la TBT si am zis ca ca oamenii sunt profesionisti. In fiecare an am regretat, dupa concurs, ca nu m-am dus si mi-am dat seama ca timpul nu prea sta sa astepte pana ma hotarasc eu. Nu in ultimul rand am vrut ceva ... altceva!
Sambata mi-am luat chitul pe o vreme superba, am facut primele poze si am evitat sa-mi bat capul cu traseul (la alte concursuri ma mai uitam la filmulete sa vad macar zonele problematice, nu pentru vreo performanta ci pentru siguranta mea).
Duminica m-am asezat la start printre ultimii concurenti astfel incat sa nu ii incurc pe altii si sa nu ma accidentez in caz ca ma ia valul sa fortez. Am plecat dupa ce am facut valuri, am cantat, am facut cu mana elicoterului de care m-am bucurat ca atunci cand eram copil si strigam sa "ma ia si pe mine in zbor" apoi am zburat pe bicicleta cam cum zboara porcul "mai pe jos", adica am mers intr-un ritm de plimbare si nu am avut probleme cu respiratia sau cu muschii de la picioare. M-am tinut pe traseu destul de bine: am mers chiar cu 20 km/h in unele zone de macadam, pe asfalt a mers totul vis, in padure am baletat pe noroi insa am ramas pe bicicleta.
Dupa 20 de km eram mai mult decat incantata de mine, iar pe la km 30 mi-am sunat sotul sa se indrepte spre start ca "in maaaxim o ora ajung", totusi sa ia un sac de gunoi la el sa imi pun tinuta dupa cursa!
Toate bune si foarte frumoase, am ras in gand de cei care ziceau ca "vai ce noroaie au fost in anii trecuti" iar fericirea asta a tinut cam pana pe la km 40 cand un voluntar mi-a aruncat o umbra de indoiala: "Va sfatuiesc ca pe zona cu noroi sa mergeti pe langa bicicleta" mi-am zis "Zona cu noroi? Ce zona cu noroi? Pai zonele de pana acum ce au fost? Hmmm cred ca nu stie el ce bine am mers eu pana acum, nu are ce sa mai fie!" si am tot mers sperand ba ca omul nu a stiut ce vorbeste, ba ca m-a subestimat!
Asa am ajuns la zona cu noroi din ultimii 8 km care a fost cevaaa... greu de exprimat: pe bicicleta nu se punea problema sa merg, poate pe sub ea, am impins de bicicleta, am tras, am curatat rotile si am mers mai departe, si iar am impins, si iar am analizat ce sa fac... gps-ul nu sesiza ca ma deplasez asa ca mi-am sunat sotul sa ii spun sa nu se grabeasca fiindca "eu nu cred ca mai ies din padure". La "groapa plangerii" am alunecat de cateva ori incercand sa imping bicicleta, noroc cu un concurent care a luat bicicleta mea, a pus-o frumos si cu mare grija rezemata de un pom ( asta m-a amuzat, fiindca oricum era plina de noroi) apoi i-am dat si bicicleta lui, iar in final m-a scos si pe mine la lumina.
Am avut norocul ca am mers cu pedalele flat, insa pentru asta mi-am luat adidasii fara crampoane ca sa se poata infige dintii aia bine in talpa...nu spun ce patinaj artistic am facut cu acei adidasi.De cateva ori era sa imi ramana adidasii infipti in lut, am vrut sa strang sireturile dar in halul in care erau am renuntat la idee. M-am distrat gandindu-ma ca o sa ajung la finish in sosete sau chiar desculta. Am avut un moment de epuizare in care, pur si simplu, mi-a venit sa plang, stiam ca daca alunec pe panta asta si cedez psihic noroiul va fi cea mai mica problema a mea asa ca nu m-am oprit sa-mi plang de mila. Am curatat bicicleta din mers, m-am rugat sa mai functioneze dupa treaba asta si am inaintat, incet, fara sa ma gandesc mai departe de urmatorul pas. Daca vedeam noroi mai moale intram prin el ca sa nu se mai incarce roata...balti nu au mai fost ca sa profit de ele ( pana atunci trecusem prin toate baltile posibile ca sa curat bicicleta). Dupa acest segment nu mai am absolut nicio problema cu noroiul " noroiata maine e gata", "fara noroi viata e pustiu" si tot asa am iesit la lumina. Cand am (RE)vazut cauciucurile de la bicicleta am avut senzatia ca am prins aripi :).
Ultimii 2km au fost pedalabili, prin zona respectiva facusem o ora, asa ca, daca inainte de zona asta ma gandeam ca termin traseul in maxim 4 ore, pana la urma l-am terminat asa cum mi-am propus, adica in 5 ore ( 4h 52 minute) cam pe la jumatatea clasamentului general! Superb!
Nu regret nimic, daca nu era ultima parte cred ca as fi vazut concursul ca pe ceva banal! Poate pentru copii ar fi fost ok o ocolire, chiar nu stiu cum s-au descurcat, desi copiii sunt mai curajosi decat noi! Ce stiu este ca eu mi-am depasit limitele, am simtit ca am facut acel altceva pe care mi-l doream si chiar am reusit sa evadez... din noroi.
Cat despre elicopter, in zona de camp deschis l-am auzit din nou, a zburat pana jooos aproape de concurenti, a zburat o perioada in spatele nostru si da: m-am simtit ca o evadata!
Comentarii
Trimiteți un comentariu