Relatia mea cu alergarea a inceput in negura timpurilor acum mai bine de 2 ani. Tocmai pentru ca nu stiu exact cand am inceput sa alerg, pentru a aniversa, am asteptat luna septembrie fiindca in perioada asta stiu sigur ca deja alergam constant de 2 ori pe saptamana incepand anul 2016. O sa aleg data de 1 septembrie ca data aniversara, asa ca am implinit 2 ani de relatie cu alergarea.
Dar sa incepem cu inceputurile...imi aduc aminte ca prin mai 2015 am avut prima tentativa de a alerga, cum google stie tot m-am documentat despre ce am de facut si, fiindca erau prea multe informatii, am simplificat la maxim tot ce am citit extragand o idee principala: sa nu alerg mai mult de 20 de minute la inceput. Mi s-a parut rezonabil, daca nu chiar foarte usor, asa cum se vad multe lucruri din fata calulatorului.
Mi-am luat adidasii si mi-am deplasat trupul in parc simtindu-ma ca in scenele alea din filme in care cate un personaj alerga dimineata atat de natural de iti vine si tie sa o iei la sanatoasa. Numai ideea de a alerga mi-a dat un sentiment ca fac ceva foarte important, ceea ce alti muritori de rand nu pot intelege.
Ajunsa in parc am inceput sa alerg, fara sa ma gandesc prea mult, ca doar mai alergasem si cand eram eu mica si un lucru e clar "oricine stie sa alerge", nimic mai simplu. Era la apus, soarele stralucea sangeriu printre pomi, eu eram pe modul "zen", insa plina de importanta, starea asta feerica a durat muuuult... cam pana am inceput sa nu mai pot respira, apoi sa simt ca am corpul de cca o tona, ca incep sa ma doara diverse chestii si ca "mi s-a pus splina" ( nici nu stiu cum mi-am adus aminte ca mai exista si ea pe acolo pe undeva si ca are prostul obicei de "a se pune", de splina zic ). Capul imi exploda, narile fornaiau, plamanii erau ca turbati, picioarele imi tremurau si cred ca ochii imi erau undeva in afara orbitelor. In aceasta agonie am considerat ca, probabil, am facut greseala sa alerg cu mult peste 20 de minute si trebuie sa ma opresc. Cu o ultima sfortare m-am uitat la ceas si am constatat cu stupoare ca timpul se comprimase. Trecusera fix 3 minute de cand incepusem actiunea! Nu am reusit sa ma dezmeticesc, e ca si cum te trezesti speriat dintr-un vis si nu iti dai seama inca ce se intampla, asa ca, daca timpul mi-a jucat feste, spatiul avea sa ma lamureasca. M-am uitat in jurul meu si am realizat ca eram practic tot cam la intrarea in parc, la cateva sute de metri de unde pornisem. Apoi m-am gandit ca poate m-a vazut cineva in toata maretia penibilitatii in care ma aflam si ca sa salvez aparentele m-am prefacut ca, de fapt, voiam sa ma plimb in pas alert ...asa am ajuns la masina si am disparut pentru aproape un an din parcul cu pricina.
Comentarii
Trimiteți un comentariu