Fiindca tot e vremea urata afara si uitandu-ma pe fotografiile de anul trecut mi s-a facut dor de biciclit, m-am gandit sa incep blogul cu povestea celei mai frumoase curse a mea din 2017. Bine, eu zic despre fiecare cursa ca a fost cea mai frumoasa, dar cursa asta a fost ceva ce mi-a redefinit ceea ce stiam despre propriile limite.
Cu cativa ani inainte de aceasta cursa citisem pe net cum ca, undeva in Transilvania, pe unde vine printul Charles in vacante, s-a pus la punct un traseu de biciclete de aproximativ 80 km care leaga localitatile din zona. Atunci a fost prima data cand m-am gandit in sinea mea ca intr-o zi voi ajunge pe traseul respectiv. La acel moment mergeam cu bicicleta maxim 5 km, mai plimbam copilul in scaunul de bicicleta pe care tocmai il achizitionasem si visam la momentul cand o sa haladuiesc muntii fara nicio grija, insa imi dadeam duhul la prima panta aproape invizibila pe care o intalneam. Initial nici nu am facut legatura intre traseul despre care citisem cu ani in urma si concursul la care urma sa particip.
Tocmai se incheia concediul de vara cand prietenii care ne spusesera de acest concurs aduc vorba despre el din nou. Stau si analizez situatia foarte intens, pret de cateva secunde si hotarasc ca vreau sa merg acolo unde sunt niste biserici fortificate, lume si atmosfera faina, medalii deosebite si tricou de calitate... traseul cat de greu sa fie? Sa ma bag la cursa de 40 km? 40 km am mai facut, macar sa fac ceva deosebit daca tot bat atata drum, asa ca ma inscriu la cursa de 78 km! (nu mai facusem in viata mea atata distanta pe bicicleta nici macar pe drum drept, d'apai prin padure, cu difereta de nivel...astea sunt detalii nesemnificative pentru mine la acel moment)
In zadar am cautat cazare in zona pentru perioada concursului, nu am mai gasit nimic, singura varianta a ramas cea de mers cu cortul si de campat in locul special amenajat de organizatori. Problema era ca nu aveam cort, cei ce erau dispusi sa ne imprumute unul aveau doar de doua persoane, iar noi aveam si copiii, prin urmare am mers la Decathlon si am achizitionat un cort ( pe care nu il aveau pe stoc dar ni l-au adus in doua zile dintr-un alt magazin). Cum nu mai fusesem niciodata cu cortul am avut noroc ca am gasit unul care practic il scoteai din sac si se facea singur, mai greu era sa il convingi sa se bage inapoi in sacu din care a iesit. Avand si cortul achizitionat am intrat pe site-ul competitiei si ne-am rezervat loc in camping. Am facut proba la cort in curte, cu bicicletele nu mai merseseram de aproximativ 3 saptamani si eram inca obositi de cat umblaseram in concediu, cu alte cuvinte eram "pregatiti" de aventura.
A sosit ziua de vineri si spre norocul meu nu avusesem prea mult timp sa ma gandesc la traseu, fusesem prea ocupata cu organizarea plecarii. Ma uitasem asa in mare pe harta. Stiam ca o perioada traseul este comun pentru ambele categorii apoi am niste puncte de verificare la care trebuia sa fiu la anumite ore altfel ma intorceam pe traseul scurt, stiam ca trec prin niste localitati cu nume pe care nu le retinusem si ca probabil intre localitatile astea o sa merg pe niste drumuri de munte, stiam ca e diferenta de nivel de peste 1500 m dar nu prea i-am dat importanta (m-am gandit ca fiind lung traseul nu o fi chiar imposibil de urcat).
Vineri, la ora 15, cu tot calabalacul pregatit, am plecat la drum. Am ales drumul prin Targoviste - Ploiesti - Sinaia - Brasov - Saschiz fiindca pe celelalte variante era aglomerat: Valea Oltului fusese inchisa din cauza unui accident, pe Campulung - Brasov era drumul in lucru si se statea la semafoare pe portiuni mari. Nici noi nu am fost lipsiti de surprize, pe Valea Prahovei s-a mers bara la bara si am stat blocati in trafic ore in sir. Se facuse noapte si nu mai ajungeam, speram sa ne luam kiturile in seara respectiva, programul era pana la ora 22. Am ajuns la 22.20 iar kiturile au ramas sa le ridicam dimineata. Nu mai fuseseram intr-un camping si nu ne dadeam seama exact ce cautam. Am gasit pe cineva care ne-a indrumat spre locul amenajat care era undeva pe un deal, ne-a spus sa ne luam dupa sageti imediat ce trecem de cladirea mare portocalie (noaptea cam toate cladirile au aceeasi culoare, iar cladiri mari nu erau, am stat si m-am gandit ce inseamna pentru un om al locului "cladire mare" si mi-am dat seama ca trebuie sa fie o cladire mult mai mica decat o cladire mare din conceptia mea).Cum era bezna afara nu vedeam nici o sageata, ne-am invartit putin pana am gasit campingul, ne era teama ca nu ne mai lasa sa intram fiindca se facuse ora 23. Am ramas surprinsi sa vedem ca in camping era activitate intensa, am gasit loc de parcare si de campare, am despachetat, am dat jos bicicletele de pe masina si am reusit sa ne bagam in cort dupa ora 12 noaptea, cand inca mai soseau concurenti. Sotul era disperat ca el nu doarme in cort fiindca simte ca se sufoca, cred ca am adormit pe la 2 noaptea obositi sa auzim tot ce se intampla afara.
La ora 6 dimineata eram in picioare la coada la toaleta.
Am uitat sa mentionez ca au fost niste zile caniculare cu temperaturi pozitive record, din cauza asta apa era oprita in localitate, insa campingul a fost foate bine aprovizionat cu cisterne de apa. Era un loc amenajat cu prize unde puteai sa iti pui telefoanele sau ce mai aveai la incarcat (chiar am lasat telefoanele acolo fara grija), dusuri, toalete. Pot sa spun ca dimineata m-am trezit de parca ma batuse cineva, ma dureau toate oasele si aveam o senzatie de greata, la ora 8 am mers sa iau kiturile si ceva de mancare de la un magazin de vis a vis de biserica. Aici m-a surprins calmitatea vanzatoarei care nu parea ca se grabeste deloc, noi am intrat agitati cu copiii care nu se hotarau ce vor, iar doamna din magazin se comporta de parca avea tot timpul din lume la dispozitie pentru noi, ne-a lasat sa ne gandim si sa ne razgandim fara sa fie agasata de acest lucru.
Ne-am intors in camping sa ne echipam. Oamenii deja se pregateau, m-am uitat in jurul meu si eram printre putinii cu numere roz (culoarea traseului lung), m-au luat putin emotiile, am analizat ochiometric relieful si m-am incurajat ca nu "o fi chiar asa greu". Am vorbit cu copiii sa stea in camping și sa vorbeasca cu anumite persoane care ramaneau acolo in cazul in care aveau o problema, iar noi am plecat spre start. Atunci am zarit o cetate chiar in spatele liniei de start, m-am gandit ca este cam sus si greu de urcat pana la ea, am retinut ca dupa ce ajung la cetatea respectiva traseul este aproape terminat.
Nu am putut manca mai nimic, starea de greata nu imi dadea pace, aveam la mine niste jeleuri energizante, magneziu si o prajitura proteica pe care nu reusisem sa o mananc asa cum planuisem. Mi-am facut intr-un bidonas mic de la centura de alergare un isotonic si asa "pregatita" m-am asezat la linia de start. Sotul care se abtinu-se toata saptamana nu a mai rezistat si m-a incurajat cu toata compasiunea de care era capabil la ora aia, dupa o noapte nedormita : Vai de capul tau, nu te vad bine deloc! ( am redat aproximativ ideea, incurajarea originala suna mai plastic).
La ora 10 s-a dat startul. M-a emotionat atmosfera din primul kilometru. Dupa ce am iesit din Saschiz a inceput o urcare usoara de aproximativ 5-6 km, am inceput sa am crampe musculare la picioare chiar de la primii kilometri, nu-mi venea sa cred ca nu eram in forma nici pentru 10 km cum o sa fac 78? Mi-am dat seama rapid ca provocarea este sa reusesc sa termin cursa, sa reusesc sa trec prin punctele de verificare la timpii potriviti (nici nu ii stiam prea bine care sunt). Afara deja era foarte cald. Dupa ce s-a terminat asfaltul a urmat un deal cu iarba apoi o coborare si am intrat in padure. Aici poteca este ingusta, serpuitoare, cu multe intoarceri in ac de par, nu ai pe unde sa depasesti, mergi roata la roata cu cel din fata, franezi si apoi pornesti consumand foarte multa energie. Am calculat toate variantele de a depasi cumva macar o parte din coloana si efectiv nu aveam pe unde asa ca am stat in randul meu si am incercat sa fac in asa fel incat sa-mi conserv energia. Asa am mers apoximativ 20 km, pana la prima biserica fortificata de pe traseu, unde era si punct de alimentare (pe caldura aia, punctele de alimentare erau aur, mi se terminase apa si deja imi faceam griji cum ma voi descurca in continuare).
Concurentii haiosi, la un moment dat ne-am bulucit la un paraias, era si un copac cazut langa, acolo unul din concurenti a intrebat daca este cineva de la traseul lung ca sa ii faca loc sa merga mai repede, initial mi-a fost jena sa zic ceva, apoi am recunoscut ca sunt de la traseul lung dar ca nu ma grabesc...chiar nu ma grabeam, profitam de situatie sa ma odihnesc si ma gandeam la momentul cand cele doua trasee se vor desparti si drumul va fi numai al meu. Mi-am adus aminte ca e posibil sa nu ma incadrez pentru timpul de la primul check point si m-a apucat putin disperarea. Cand am ajuns la locul in care se desparteau traseele am intrebat daca mai am voie sa merg pe traseul lung: retinusem ceva de ora 12, de fapt era 12.30 timpul limita, ajunsesem cu 40 de minute mai devreme ceea ce mi-a dat curaj ca aveam de unde sa o lalai pana la urmatoarea verificare. Concurentii de la traseul scurt au coborat in stanga de la cetatea Mesendorf.... cei de la traseul lung am plecat in dreapta urmarind marcajul roz. M-am bucurat ca sunt singura pe traseu, bucuria a fost de scurta durata fiindca a urmat o zona de dealuri cu iarba, in plina canicula. Vedeam un concurent undeva in zare, iar in urma mea nu se vedea nici tipenie de om, atunci m-am gandit ca daca mi se face rau de la caldura cine stie cine si cand ma gaseste, gandul asta m-a facut sa incep sa caut solutii la probleme care ar fi putut aparea.
Dupa urcarea asta fara sfarsit a urmat o coborare pe iarba...probabil pana am urcat, in soare, mi s-a incins capul si desi speram ca urcarea in ritmul melcului o voi compensa cu o coborare in viteza, nu am putut sa stau pe bicicleta la coborare, simteam cum mi se zdruncina creierii in cap, asa ca am mers tot pe langa bicicleta pana am ajuns in padure. Pedalam in virtutea inertiei si din cand in cand ma intrebam daca mai sunt pe traseu, aveam grija sa nu fortez ca nu facusem nici jumatate din traseu, vedeam marcaje roz si ma asiguram ca ele chiar exista si nu sunt o iluzie. Peisajele superbe imi mai alungau frica de necunoscut, dar deja piticii ma sabotau la greu: "ce cauti aici", "cine te-a pus", "daca ar stii mama pe unde umblu", "am lasat copiii in caping cu niste necunoscuti, hal de mama ce sunt", "pe bune, alte hobbyuri nu ai gasit", " nu ma mai urc pe bicicleta in viata mea" si imaginea pe care o accesez in astfel de momente: eu stand linistita acasa pe canapea fara niciun pericol in jur, imi tot aparea in fata ochilor. M-am gandit mult la maica-mea si la cata incredere are in mine, unicul ei copil asa ca un pitic a inceput sa cante in surdina "Mama unde esti/ Bate-ma de vrei / Dar vino sa ma iei". Ma intrebam daca sunt ursi sau alte animale salbatice in zona. Am intalnit un card de capre, o turma de oi si niste cai care pasteau linistiti. La un moment dat, in delirul meu imi suna telefonul, era sotul care ma anunta ca a terminat cursa (se inscrisese la de 40 km), copiii sunt bine si ma atentiona sa am grija sa nu fortez ca este foarte cald afara si este periculos....de asta imi dadusem si eu seama, nu i-am spus insa faptul ca eram atat de epuizata incat "a nu forta" insemna sa ma opresc acolo unde eram, ca orice pas era o fortare, ma dureau ingrozitor talpile de la pedale si alternam: cand pedalam cu varful, cand cu calcaiul...cred ca se facuse ora 14. Telefonul asta mi-a dat un pic de confort, copiii erau bine, stiam ca daca ma hotarasc sa abandonez ii spun sotului sa vina sa ma ia cu masina totul era sa fie un drum de acces in apropiere asa ca in portiunile in care aveam drumul in raza mea vizuala ma simteam in siguranta, cum ma indepartam incercam sa retin cam unde este ultimul loc accesibil cu masina si in cat timp ajung la el.
De la Viscri la Bunesti am tras de mine ingrozitor, pe pante mici nu puteam sa imping deloc in pedale datorita durerii de talpi asa ca mi-am facut o strategie: urcam pe langa bicicleta, coboram pe bicicleta pantele oricat de mici erau si chiar erau mici. Ma uitam la ceas cred ca din 5 in 5 secunde, numaram in gand, imi propuneam sa nu ma mai uit la ceas multa vreme astfel incat atunci cand ma uit sa am o surpriza placuta ca am mai facut cativa km. De unde! Ma uitam din suta in suta de metri, mi-am dat seama ca daca ma deplasam cu 7-8 km/h in ritmul asta mai aveam 5 ore. Este uimitor cat de repede face mintea calcule pe care in mod normal nu le-ar face, fara sa ma gandesc prea mult stiam cat timp mai am pana la destinatie in functie de viteza cu care ma deplasez, cam unde ma situez pe harta aia pe care de abia o vazusem trecator pe site, nu reuseam deloc sa gasesc o varianta care sa ma incurajeze. Doar faptul ca am trecut de jumatate ma mai alina putin si, practic, puteam sa consider ca am facut traseul scurt la final.
Am ajuns in Bunesti deznadajduita, doamna de la punctul de alimentare m-a intrebat daca sunt singura, nu prea pricepeam ce vrea sa zica ( initial am crezut ca ma intreaba daca sunt ultima, sunt amatoare mi se pune destul de des intrebarea asta la concursuri de catre voluntarii nerabdatori sa se retraga de pe traseu, ma intreb: chiar crede cineva ca un concurent poate stii cati mai sunt sau daca mai sunt in urma lui? mi-am dat seama ca nu era asta intrebarea, doamna respectiva nu se grabea nicaieri), m-am uitat in jurul meu si am spus ca "da, sunt singura", apoi a continuat "deobicei pe traseul lung concurentii mai vin cu cate un prieten" i-am spus " prietenii mei au fost mai intelepti si s-au bagat la tura scurta", a ras, am ras si eu desi nu era rasul meu, aici voiam sa abandonez dar dupa dialogul asta si niste fructe nu mi-a venit sa verbalizez gandul. Facusem totusi 50 km, nu mai era asa mult pana la finish.
In Bunesti parca am avut mai multa energie, pe asfalt chiar simteam ca pot sa merg mai repede, insa erau foarte multe gropi destul de periculoase asa ca am renuntat la idee. In celelalte localitati pedalasem pe pietris ceea ce ma solicitase destul de mult, aici ar fi fost o zona mai usoara. Incet m-am indreptat spre Crit unde am ajuns hotarata sa abandonez, practic nu mai aveam strop de energie si talpile ma dureau ingrozitor, asa ca primul lucru pe care l-am facut cand am vazut punctul de alimentare le-am si spus celor de acolo ca "eu abandonez". Ma asteptam sa zica da, poftiti va rugam, lasati bicicleta si luati un loc sa va odihniti, ei bine au fost atat de surprinsi cand m-au auzit incat am avut senzatia ca poate totusi nu mi-a iesit pe gura ce am gandit si cine stie ce spusesem. M-am dus in biserica si am stat acolo in banca o vreme, am iesit afara am baut apa, am facut putin stretching, am mai vorbit cu cei de la punctul de alimentare care mi-au spus ca ma incadrez foarte bine sa termin cursa in timpul limita, a mai ajuns o concurenta in acelasi loc si m-a incurajat si ea sa merg mai departe, am stat la Crit cred ca 15-20 de minute. Stiam ca urmatoarea oprire e finishul ( adica mai erau 20 de km, cam cat fac eu intr-o tura de weekend in cateva ore), parca soarele nu mai dogorea asa rau, mi-am luat bicicleta si am plecat mai departe. Dupa 1 km mi-am dat seama ca mi-am uitat bidonul de apa la Crit, il lasasem sa mi-l umple cat am intrat in biserica. M-am oprit, am realizat ca inca 20 de km fara apa este imposibil sa ii fac, asa ca m-am intors sa imi iau apa. Cand m-au vazut cei de la punctul de alimentare s-au speriat, probabil s-au gandit ca iara incep cu abandonul. Bicicleta o lasasem la baza dealului si am urcat pe jos, mi-am luat bidonul si amuzata de intamplare am plecat mai departe. Chiar ma gandeam la momentul in care ma voi rataci sau voi pierde ceva intr-o cursa, uite ca s-a intamplat sa uit ceva si sa fie nevoie sa ma intorc.
Stiu ca drumul pana la finish parca nu a mai fost atat de greu de la Crit, in padure era aerul mai respirabil, trecuse punctul maxim de caldura din timpul zilei, eu imi mai revenisem, stiam ca si pe jos daca merg tot ajung la timp asa ca am pedalat usor, gandindu-ma la ale mele. Mi-am adus aminte ca la start se pusesera niste taurasi la protap, mi se facuse o foame de nu mai puteam gandi, era si normal nu mai mancasem ceva de o zi inainte, numai fripturi vedeam in fata ochilor, aveam jeleuri energizante, insa numai gandul ca sunt dulci si cleioase imi intorcea stomacul de dos. Mare parte din traseu am fost singura, ma obisnuisem cu asta, spre final am mai ajuns niste concurenti din urma, ne-am mai dat cu parerea despre cat mai avem, unul dintre ei mi-a explicat ca mai este o urcare mare la cetatea din Saschiz, apoi o coborare si gata. Mi-a spus sa am grija din cetate sa nu cobor pe bicicleta fiindca este abrupt si trebuie sa iei un viraj la stanga, multi concurenti accidentandu-se acolo. Am avut mare noroc ca mi-a spus asta, sigur m-as fi urcat pe bicicleta pentru a cobora, nestiind ce ma asteapta, nu ma vedeam bine.
Cand m-am apropiat de cetate am auzit pe cineva strigand "Hai, hai, hai!", nu-mi dadeam seama de unde vine strigatul. Ma miram sa mai fie la ora aia voluntari sau fotografi pe traseu, am sperat sa fie "om bun" totusi, apoi m-am gandit ca poate este cineva care ma incurajeaza sa merg mai repede ca sa ma incadrez in timpul limita. Frica sau incurajarea iti scot la iveala resurse nebanuite, asa ca am pedalat cu o energie de care nu credeam ca mai dispun. La o coborare, fix inainte de a da piept cu urcarea abrupta de la cetatea Saschiz, intr-un copac ce se apleca peste poteca, era catarat un fotograf care m-a incurajat si mi-a facut cele mai reusite poze, m-a amuzat sedinta foto, am apreciat faptul ca atunci cand trec si ultimii concurenti mai este cineva acolo pentru ei. Am urcat la cetate de unde se auzea muzica de la finish in vale, incepuse festivitatea de premiere, se auzeau numele castigatorilor iar eu aveam senzatia ca nu se mai termina traseul. Urcarea pana in cetate a fost abrupta, pe o potecuta cu radacini, in stanga potecii se vedea ca nu toti concurentii reusisera sa urce din prima. Am trecut zidul tragand de bicicleta cu ultimele puteri "Hai fata, Zuza, ca o facem si pe asta, mai avem un pic! ". Am coborat mai mult pe langa bicicleta fiindca dupa umbra din padure, cand am iesit la soare parca nu mai vedeam bine pe unde merg .
Dupa 8 ore si 9 minute am trecut linia de finish.
Ai mei ma asteptau sa ajung, copiii isi cam pierdusera speranta ca voi veni pe bicicleta. M-au intrebat daca nu sunt suparata ca am ajuns printre ultimii. Cum sa fiu suparata? Chiar am plans cand am vazut linia de finish, am plans de bucurie! Pentru mine a fost cea mai frumoasa cursa, am fost doar eu cu mine, bicicleta si drumul. Am luptat cu fiecare pas facut inainte, fiecare kilometru parcurs a fost muncit din greu ceea ce este de nepretuit.
Imediat dupa ce am ajuns m-a sunat o prietena sa ma felicite pentru finish, atunci am aflat ca practic cronometrarea era in timp real si rezultatele erau afisate automat pe site.
Am mancat zacusca si branza cu paine de casa si m-am hidratat cu pepene. Seara am stat la focul de tabara, ne-am imprietenit cu oameni din diverse colturi ale tarii, s-a cantat la chitara (cine avea talent, desi nu cred ca talentul era obligatoriu), am baut vin apoi entuziasmati de povestile din timpul cursei ne-am indreptat cu totii la luminile lanternelor, in sir indian spre camping.
A doua zi am vizitat cetatea Saschiz, am privit putin lumea de acolo de sus: cerul perfect senin si drumul serpuind. Am realizat ca daca iti doresti ceva cu adevarat se indeplineste. Imi dorisem cu cativa ani in urma sa merg pe acel traseu care leaga cetatile sasesti....si uite, tocmai facusem asta!
Comentarii
Trimiteți un comentariu